Ce să faci cu suferinţa?

Suntem tineri, adolescenţi, mai corect. Cu toţii avem problemele şi dramele noastre şi cu toţii avem nevoie să ştim ca nu suntem singuri.

Pe tot parcursul vieţii noastre vom avea parte inevitabil de o grămadă de suişuri şi coborâşuri. Aşa funcţionează viaţa. Totuşi, acum e punctul culminant. Putem fi cei mai fericiţi acum, iar peste 20 de minute cei mai trişti oameni de pe pământ. Tot ceea ce simţim acum are o intensitate copleşitoare şi nu putem s-o controlăm. Nu ştim cum şi poate nici nu vrem. Chiar dacă nu recunoaştem, ne place oarecum suferinţa. E normal. Unora poate ne place atenţia pe care o primim, unora ne place fericirea care urmează după. Cu cât ajungem mai adânc în suferinţă, cu atât mai frumos e primul moment de bucurie. La urma urmei, avem atâtea motive să ne bucurăm, şi tot atâtea lucruri care să ne facă fericiţi.
Trebuie să învăţăm să ne agăţăm de momentele de fericire ca să ne tragă în sus în momentele de tristeţe. Cu toţii suferim mai devreme sau mai târziu, important e să ştim să ne transformăm suferinţa în cea mai eficientă lecţie de viaţă. Ştiu că sună aiurea, dar până la urmă, fără să suferim nu apreciem cu adevărat fericirea şi fără să suferim nici nu învăţăm să evităm tristeţea.
Nu zic că trebuie să suferim, sau să dăm voie altora să ne facă sa suferim. NU. Zic doar că poate ne-ar prinde mai bine să o îmbrăţişăm atunci când îşi face apariţia şi să o luăm ca pe ceva din care avem de învăţat.
Partea faină a adolescenţei e că ne lăsăm controlaţi de cele mai mărunte lucruri. OK, poate e şi „blestemul” ei, sau aşa îl vedem ce multe ori pentru că, ce-i drept, suntem înclinaţi să lăsăm mărunţişurile să ne demoralizeze mai uşor decât să ne ridice moralul. Faza e că, practic, e la fel de uşor şi să urci şi să cobori. O melodie, o amintire, un obiect, un loc, o carte, pe cât de tare te pot întrista, pe atât de tare te pot ajuta. Trebuie doar să ne lăsăm purtaţi de momente. Da, uneori vom da de suferinţă, dar e la fel de posibil să dăm şi de bucurie.

De când ne naştem suntem legaţi cu sfori ca marionetele, iar cei mai puternici maeştrii păpuşari, încă de la început, sunt părinţii. Pe măsură ce creştem primim tot mai multă libertate, sau nu. Oricum , până la urmă ajungem la momentul în care vrem să ne eliberăm fie cu vorba bună, fie cu forţa. În oricare caz, reuşim mai devreme sau mai târziu, măcar parţial. Ideea e că ne eliberăm persoana interioară – cea mai importantă parte a noastră. Odată ce ne-am eliberat, suntem predispuşi căderii, iar de multe ori odată ce cădem, ne lăsăm re-legaţi de suferinţă, over-thinking, paranoia, frică etc. Asta e problema. Trebuie să ne controlăm singuri şi să ne lăsăm influenţaţi doar de ceea ce vrei noi să ne influenţeze.
Suntem adolescenţi, trebuie să ne distrăm şi să ne creăm amintiri. Suferinţa s-ar putea să ne contureze ca persoane, dar ce sens are un contur gol, fără esenţă?
B.K. – 16 ani
Sursă foto: pinterest.com