Să ne uităm în oglindă

Suntem tineri, adolescenți, mai corect. Cu toții avem problemele și dramele noastre și cu toții avem nevoie să știm că nu suntem singuri. Totuși de multe ori fix societatea sau oamenii din jurul nostru cu ajutorul cărora „nu suntem singuri” sunt cei care ne cauzează cele mai mari probleme.

Alegem grupuri greșite, oameni greșiți, locuri greșite. Toate acestea ne dau pe moment impresia că sunt ceea ce căutăm, dar mai târziu începem să simțim ca ceva nu e în regulă credem că noi suntem problema: noi nu arătăm bine, noi nu suntem destul de interesanți, noi suntem outsideri etc. Același efect îl poate avea și să nu fim acceptați în anumite grupuri atunci când noi credem că ne-am putea integra.

Ok, în primul rând, trebuie să ținem cont că nu putem să ne băgăm nicăieri cu forța. Știu că sună foarte clișeic și că de multe ori simțim că trebuie să luptăm ca să ne integrăm, dar e adevărul și nu putem schimba asta. Ce putem schimba e ce și cât din noi arătăm grupului/persoanei. Asta e partea pe care o greșim de cele mai multe ori. Avem nevoie să descoperim cum trebuie să arătăm în fața oamenilor așa încât părerea lor să fie cât mai aproape de adevăr. E nevoie de echilibrul dintre a ține totul pentru noi dând impresia că suntem niște ziduri antisociale și a da totul pe tavă. Undeva la mijloc este zona aia în care ești tu. În zona aia stau pasiunile, calitățile și defectele „de bază”, personalitatea oricum ar fi ea, tot ce ne conturează și ne diferențiază de alții. Asta este partea pe care ar trebui să o prezentăm lumii. Dacă suntem acceptați așa, putem merge mai departe, să descoperim mai mult din cine suntem noi în interiorul nostru. Încet, încet ne spunem mai ușor cum vedem anumite lucruri altfel decât ar fi „normal”, ne putem prosti, putem fi liberi. Dar pentru toate astea trebuie să ne fie acceptată esența. Degeaba ne dăm sufletul pe tavă cuiva care nu înțelege nimic din noi.

Toți avem în jurul nostru niște ziduri care să ne protejeze, iar cu cât ne apropiem mai mult de o persoană, dărâmăm câte un zid. Persoanele potrivite ne vor face să ne simțim la fel de în siguranță ca și atunci când aveam zidurile. Problema e cum putem să dărâmam ziduri fără să rămânem dezgoliți și neprotejați și cum să ne dăm seama dacă cineva e de încredere fără să ajungem fie în extrema în care nu avem încredere în nimeni, fie în cea în care avem încredere oarbă în toată lumea. Mergem încet, cărămidă cu cărămidă și așteptăm să vedem cât de mult ne poate proteja cealaltă persoană. În același timp încercăm să fim și noi acolo pentru celălalt și cu cât se deschide el, cu atât să ne mai deschidem și noi. Uneori noi vom face primul pas, o să dăm jos cu o cărămidă mai mult decât celălalt, dar trebuie să ținem cont de două lucruri. Primul: nu e corect ca noi să fim aproape goi, iar celălalt să aibă încă toate zidurile, chiar și dacă suntem protejați. Egalitate. Al doilea: în momentul în care acea cărămidă dată jos te face să te simți în pericol, te oprești. Atât ai avut de descoperit în fața acelei persoane. Motivul? Nu trebuie să reconstruiești dacă te oprești la momentul potrivit. Dai jos mai multe cărămizi decât poate să „acopere” cel de lângă tine, ți se dărâmă tot zidul, rămâi neprotejat și trebuie să construiești totul de la zero. Și atunci când o iei iar de la zero, zidul va fi și mai greu de dărâmat pentru că ne este frică să îi lăsăm pe alții să dărâme pentru că ne amintim de senzația de frig, de spaimă, de singurătate pe care ne-o lasă ultimul zid căzut și devenim paranoici și nu lăsăm lângă noi nici pe cei care chiar ne vor binele.

Oricum, cheia e să știm exact ce vrem să arătăm, nu să dărâmăm eretic și să tot arătăm câte puțin din tot la întâmplare pentru că o cărămidă greșită poate demola tot zidul, iar noi rămânem neprotejați în fața persoanei care nu poate să ne protejeze. Și revin la ideea de esență. Cel mai bine e să arătăm un fel de trailer al nostru. Dacă cineva e interesat de esența noastră, va veni la „film” să ne cunoască mai bine, dar trebuie să ținem cont că are și dreptul să plece la jumătate dacă el consideră că nu ne poate face față. Așa cum ecranul de la cinema nu fuge după tine când ieși din sală, nici noi nu putem fugi după cei care au decis că nu sunt pentru noi sau noi nu suntem pentru ei. În sală au rămas și alți oameni care sunt curioși și care vor să vadă filmul până la capăt, chiar dacă uneori stau în ultimul scaun, de pe ultimul rând, în cel mai întunecat colț iar noi nu ii vedem. E păcat să rămână fără film doar pentru că unul sau unii s-au plictisit sau nu au rezistat.

Și mai sunt, pe de altă parte, și „lupii singuratici” care susțin că nu le pasă ce crede lumea despre ei și care sunt fericiți singuri. Faină teorie, păcat că e foarte greu de pus în practică și nici nu e prea sănătos. Iar sănătatea asta ține, din nou, de echilibru. Nu putem nici să depindem mereu de părerea oamenilor că oamenii judecă și uneori judecă nașpa, dar nici să trăim fără prieteni sau fără să luăm în calcul feedback-urile sau că și ăla care mă judecă are măcar 1% dreptate. Persoanele potrivite sunt cele care te fac să te simți în zona aia de echilibru. Până la urmă nu putem fi singuri niciodată (ba, poate eventual dacă ne mutăm pe o insulă pustie sau pe vârf de munte). Că e tanti de la magazin, că sunt profii, că sunt prietenii sau familia, că sunt oameni random sau vecini, suntem înconjurați de oameni. Nici în cea mai pură singurătate nu suntem cu adevărat singuri oricât de mult ne place să credem asta. Echilibrul e atunci când în mijlocul unei mări de oameni putem să fim exact cine suntem pentru că noi suntem mulțumiți de noi. E un fel de independență să fii tu însuți atunci când e plin de oameni oriunde mergi. Și tot pe-acolo e și plăcerea de a sta cu oameni pentru că tot acolo sunt și oamenii care te ajută să crești și să te cunoști. Nu ai cum să știi cine ești dacă nu ai persoane care să scoată din tine anumite părți ale tale. Până la urmă, și diamantele trebuie scoase de sub pământ ca să fie șlefuite. Plus că, fără „judecățile” altora nu pre poți șlefui detaliile. Bine, trebuie să facem distincția dintre judecatul degeaba plin de ură care ne face să șlefuim și prea mult și să ne stricăm, și feedback.

Ideea e că avem nevoie de oamenii potriviți care să nu încerce să ne schimbe, ci să ne ajute să ne modelăm, să ne șlefuim. Aceștia sunt prietenii care îți atrag atenția când greșești și care îți explică pentru binele tău când nu e ok ceva. Ne place sau nu să credem, dar nu putem să ne perfecționăm singuri. Nici atunci când scrii un text nu-ți vezi tot timpul toate greșelile oricât ai verifica. Și asta e, până la urmă, independență. Ne formăm din păreri, feedback-uri, judecăți ale altora, dar noi alegem care sunt cele care ne folosesc și cele care ne strică.

Aici voiam să ajung: imaginea noastră, a fiecăruia, pe care o creăm bucată cu bucată. Hai să ne uităm puțin la viață așa: fiecare om care ne trece prin viață are în mână câte o oglindă. Unii au oglinzi pe care a căzut vopsea sau sunt murdare și ne fac să credem că suntem cu totul altfel. Alții au oglinzi stricate care ne arată o imagine distorsionată a noastră. Apoi, mai sunt cei cărora le bate lumina în oglindă sau e spartă și se reflectă doar părți din noi și ne fac să părem fie absolut perfecți fie absolut greșiți. Și, în final, sunt cei cu oglinzi bune, curate, drepte, pe care bate lumina din unghiul potrivit. În ultimele oglinzi ne vedem fix așa cum suntem și vedem să corectăm fiecare defect al nostru. Oamenii care au în mână astfel de oglinzi sunt cei de care avem nevoie.

Nu putem schimba oglinda pe care ne-o arată o persoană căci nici persoana nu vede oglinda. Toți simțim ce oglindă trebuie să fim pentru o persoană, nu e alegerea noastră.

Și mai e nevoie de ceva: să nu încercăm să îmbunătățim oglinda care ne este în față. E degeaba. Dacă în față ai o oglindă murdară, de exemplu, îți faci rău ție spălând-o pentru că în acel timp, poate pierzi 5 oglinzi bune care trec pe lângă tine. Nu trebuie să credem oglinzile stricate, murdare, sparte sau lumina greșită, trebuie să găsim oglinzile noastre și să înțelegem că nu toate oglinzile sunt pentru noi. Da, în fiecare oglindă vedem câte ceva din noi, dar totul trebuie trecut prin filtrul oglinzii bune. Altfel ne minimalizăm sau ne exagerăm defectele sau calitățile și începem să credem că suntem într-un fel care nu reflectă realitatea.

În final, trebuie să fim ok cu noi și cu ce vedem când avem în față o oglindă perfectă pentru noi. Nu cred că există perfecțiune universală, dar cred în perfecțiunea personală. Fiecare dintre noi are dreptul să fie așa cum vrea, dar mai trebuie luat în seamă și feedback-ul celor de încredere, iar pentru a fi siguri că suntem în locul potrivit, cu oamenii potriviți, nu trebuie decât să simțim că nu ascundem nimic și că nu trebuie să ne „diluăm” esența pentru a fi acceptați.

B.K. – 16 ani

Sursa foto: pinterest.com