De ce părinții încearcă să își trăiască visele prin copiii lor?

Salut!

Am decis azi că a venit timpul să răspund aici, pe blogul DEIS, la întrebările pe care tinerii mi le pun, pentru ca ceea ce am învățat eu până acum, pe parcursul celor 8 ani de muncă de tineret, să ajungă la cât mai mulți tineri. Așa că i-am rugat pe prietenii mei adolescenți să mă ajute cu o serie de întrebări de la care să pornesc. Ceea ce vreau să vă rog, dacă veți citi articolele mele, este să luați din ce scriu doar ceea ce aveți nevoie, lucrurile cu care voi rezonați și nici într-un caz nu ma credeți pe cuvânt. Treceți tot prin filtrul gândirii voastre. Tot ceea ce voi scrie se bazează strict pe experiențele mele personale și profesionale. Cu siguranță mai sunt și alte perspective pe care nu le-am explorat și pe care vă invit să mi le oferiți.

Iată și prima întrebare pe care am primit-o:

De ce părinții încearcă să își trăiască visele prin copiii lor?

Dragă A., în primul rând cred că trebuie să înțelegem faptul că nu toți părinții fac asta, dar este adevărat că pe parcursul experienței mele de lucrător de tineret am întâlnit tineri care erau presați de părinți să urmeze drumul pe care aceștia îl considerau oportun pentru copilul lor.

Nu cred ca există niciodată un singur răspuns la o întrebare, cum s-ar putea ca nici mai multe să nu acopere întreaga arie de posibilități care pot să existe. Ce pot eu să fac este să îți ofer câteva dintre perspectivele pe care le-am văzut până acum.

În primul rând s-ar putea ca visul lor să fie chiar copilul, ceea ce ar putea sa-i facă să își investească toate resursele acolo. Adulții pot avea tendința să creadă ca ei știu întotdeauna mai bine, pentru că ei au o experiență de viață care le dă dreptul de a decide asupra ceea ce este bine sau nu pentru copilul lor. Asta combinată cu investiția de resurse (afecțiune, timp, bani, cunoștințe etc.) în copil, poate să le genereze frustrări pe care să nu le conștientizeze și care să îi facă să împingă mai tare copilul înspre acel scop pe care ei îl consideră cel mai bun pentru investiția făcută.

Dar, nu trebuie să omitem elementul iubire, pentru că de cele mai multe ori, motivația pentru care părinții fac alegerile pentru copiii lor este chiar iubirea. Și de iubit, nu ne învață nimeni să iubim. Prindem din zbor…învățăm de la ceilalți, de la părinți, frați, prieteni și de foarte multe ori nu știm cum să ne comportăm atunci când iubim.

Nu-i așa că și tu te întrebi de multe ori, atunci când vrei să îi spui unei prietene, iubitului tău, părinților: oare dacă o să îi spun asta, ce o să înțeleagă? oare dacă m-am comportat așa ce-o să creadă? Crezi că la adulți e altfel? Și ei își pun întrebări și încearcă să își educe copiii în cel mai bun mod posibil (ok…e adevărat că nu în toate cazurile, am vazut și parinți iresponsabili..) și atunci au tendința să se gândească prea mult la efectele și consecințele pe care ceea ce spun sau fac le au asupra copiilor. Atunci când știi ce faci, e bine… dar atunci când nu ai o educație în acest sens, câteodată poți simți că pierzi controlul și efectul ar putea fi încercarea de a controla tot.

O altă motivație ar putea fi faptul că au renunțat la visele lor pentru ca să își poată crește și educa copilul, au făcut multe sacrificii și poate fără să își dea seama proiectează dorințele lor personale asupra copilului pentru care au renunțat la obiectivele lor personale sau profesionale.

Prietena mea, Raluca (psihoterapeut, expert în parenting) cu care îmi petrec nopțile pe Skype și Facebook, încercând să rezolvăm ”misterele” tinerilor și a relației părinte-copil mi-a spus nu demult într-o discuție:

„…până la urmă părinții vor ca proprii lor copii să meargă într-o direcție (chiar direcția propriului vis neîmplinit) fiindcă își imaginează că dacă ei ar fi la vârsta copilului lor pe drumul ăla și-ar implini nevoile. Părinții nu stiu toate nevoile copiilor… e responsabilitatea lor, a copiilor, sa conștientizeze propriile nevoie, vise, inclinații și să le exprime”

Astfel, ar fi bine să nu uităm că relația părinte – copil, în general vorbind, nu e doar responsabilitatea părintelui. E nevoie și de voi aici, ca parte activă. Gândește-te tu ce poți face să schimbi ceea ce nu îți place. Părerea mea este că întrebarea de ce se întâmplă ceva nu poate să schimbe nimic, dar poate să fie începutul pentru a înțelege și apoi pentru a schimba asta. De aceea cel mai bine este să încerci să afli de la ei răspunsul la întrebarea ta. Fiecare experiență este diferită, de aceea presupunerile, generalizările și interpretările nu fac bine unei relații. Drumul cel mai sigur către răspunsuri și soluții, cred eu, este cel al sincerității de ambele părți. Începe tu! Nu ai nevoie decât de puțin curaj. Ai încredere în visele tale și ai încredere în iubirea părinților tăi!

Diana

PS: Dacă ai întrebări și crezi că eu te pot ajuta te rog să îmi scrii. O poți face într-un comment la articol sau poți să rămâi anonim scriindu-mi un e-mail la contact@deis.ro. Voi folosi doar inițiala numelui tău când îți voi răspunde. Aștept comentariile voastre de orice gen și dacă vreți să luați legătura direct cu mine, ma găsiți pe facebook aici DIANA.