O zi in familia DEIS

,,Deci, mă numesc Mara, am 15 ani, am terminat clasa a 8-a și îmi doresc să fac voluntariat pentru a face ceva constructiv pe timp de vară- cred că e bine”!

Inspiră și expiră…..apăs pe clanță, intru și mă pregătesc să întreb :

-O caut pe Diana Sabo, este aici? Între timp acel scurt moment de absență pe care l-am avut în timpul ,,pregătirii mele” se evaporă încet, lăsând să se vadă siluete umane care erau poziționate fie pe jos, fie pe canapea, pe scaune iar unii erau în picioare. După ce siluetele au prins contur am putut să îmi dau seama că majoritatea celor din încăpere erau aproximativ de vârsta mea, iar în scurt timp imaginea prinde viață și îmi dau seama că toți erau atenți la o fată cu păr șaten și ten măsliniu ce explica ceva. Încă nu știam despre ce era vorba, fiindcă urchile parcă îmi rămaseră astupate. Între timp ochii mei dădeau un ocol camerei. Pereți erau albi, mocheta albastră, scaune cam rupte amplasate haotic, o canapea mare și tentant de moale și un flipchart cu o singură foaie folosită și refolosită (cu cap). Lângă flipchart se afla fata dar, până să o studiez mai atent, aud un sunet ce mă aduce la realitate.

-Salut, eu sunt Karina, Diana nu este aici, dar va veni imediat! îmi răspunde pe un ton prietenos.

-Aam venit pentru a face voluntariat. Nu apuc să termin fraza și fiecare se prezintă pe rând:

-Sunt Ioana și mă bucur că ai venit la noi.

-Hey, sunt Iza.

– Irina.

-Dani, îmi pare bine.

-Alexandra încântată de cunoștință-și probabil au mai fost , dar eram prea copleșită findcă toți se aflau în jurul meu! Mă întrebau tot felul de lucruri. Le spun că mă cheamă Mara iar la scurt timp după ce am făcut cunoștință cu fiecare în parte, apare și Diana. Primul meu impuls a fost să mă adresez cu dumneavoastră, dar nu prea păruse încântată la auzul acestor vorbe, așa că ea îmi spusese că preferă să- i spun Diana.

Ne așezăm într-un cerc, care cum vroia: pe jos, scaun, masă, fotoliu. Și fiecare pe rând a urmat să se prezinte. Mi s-au spus lucruri interesante, povești de viață captivante, am auzit chiar și această frază : ,,Deis a fost precum o pasăre pentru mine în momentul când am eclozat , m-a îngrijit iar pe urmă mi-a dat curajul și aripile ca să zbor”.

Diana mă întreabă de unde am aflat de DEIS. I-am răspuns că știam mai de mult de DEIS, de vreo 2 ani de zile dar am crezut că sunt prea mică ca să vin să fac voluntariat. Mi-a spus că ar fi fost bine să fi venit de când am aflat, nu să aștept atâta timp. Uitându-mă pe pereți observ poze de la foste activități dar lipsea ceva, erau alte persoane în fotografii. Observația mea îi reamintește Dianei de începuturile DEIS-ului și de scopul creat inițial. Ne istorisește o amintire de pe vremea când era la început de drum ca lucrător de tineret, înainte de a exista DEIS-ul oficial, cu primii ei ,,voluntari” care până să aibă parte de căldura ei, o luaseră pe cale greșită. Diferența dintre ea și băieți nu era mare, ei aveau vreo 18-19 ani, iar ea vreo 25 dar totuși o strigau pe stradă ,,Mami” ceea ce era puțin ciudat având în vedere reacția oamenilor la vederea diferenței de vârstă. Însă ei simțeau nevoia să facă acest lucru fiindcă pentru o parte dintre ei, DEIS-ul, dinainte ca el să existe oficial, era familia lor. Astfel, în cerc intern, între Diana și primii voluntari DEIS rămăsese această zicală „ DEIS este o a doua familie, dacă nu chiar prima!”.

Iar astfel, spre surprinderea ei, a primit un feedback din partea tuturor celor prezenți, că DA! într-adevăr acesta este spiritul DEIS. Mai discutăm puțin timp pe această temă, facem câteva glume și ne apucăm de treabă.

Karina care conducea proiectul întreabă dacă are cineva vreo idee, iar atunci eu răspund ,,Camelia o luat opal, niște iasomie albastră, pentru inventarea comorii tuturor oamenilor responsabili inovării locului organizat reușit”– nu am putea scrie acest lucru ca indiciu pentru Colonia pictorilor?

Articol scris de IRINA RUS, voluntar DEIS