Mi s-a furat telefonul sau despre cum am ajuns sa nu ma mai simt in siguranta nicaieri

Mi s-a furat telefonul. A doua oara luna asta (nu acelasi telefon, evident). De data asta l-am si recuperat, din fericire. Dar, spre deosebire de experienta trecuta, acum nu o sa mai tac, pentru ca ce am trait aseara m-a debusolat, derutat, speriat, ingrozit, frustrat si… bucurat, undeva intre toate celelalte.

Partea I – Facerea de bine.

Totul a inceput de nicaieri. Ma pregateam sa intru in bloc seara pe la ora 10, cand un… copil, un tanar, mai exact, inalt, slabut si usor ,,plouat” ma striga, ma opreste si ma intreaba daca nu i-am vazut telefonul, pentru ca a observat ca ii lipseste de cateva minute si il cauta disperat. Vorbea frumos, politicos si chiar foarte corect, aproape fara pic de accent ardelenesc, iar imbracamintea si aspectul ingrijit, in lumina slaba, nu dadeau absolut nimic de banuit. I-am spus ca nu, dar vazand ca e vizibil afectat si avand experienta de cand am ramas si eu fara telefon, empatizez cu el si ma uit prin jur. Pana la urma, ce fel de lucrator de tineret/cetatean as fi daca as ignora asa ceva, nu? Apoi mi-a cerut ajutorul sa sunam pe telefonul lui, sa vedem daca suna de undeva. Ii spun sa se calmeze, ca il inteleg perfect, pentru ca mie mi s-a furat telefonul si il vom gasi daca suna si e inca in zona (daca nu, stiam deja care sunt demersurile la politie, asa ca eram gata sa il indrum) si imi scot telefonul sa sunam. Cand dau sa formez, mi l-a luat din mana ca sa apeleze el, imi dau seama ca miroase a alcool, incerc sa ii iau telefonul din mana cand il coboara de la ureche, dar el o ia la fuga pe o alee neiluminata.

Cred ca am intrat in soc in primele mini secunde, apoi am inceput sa alerg dupa el strigand dupa ajutor cat puteam de tare, si strigand dupa el, rugandu-l sa vina inapoi. Nicio sansa sa il ajung, e mult mai sprinten decat mine, cu siguranta stie zona, iar eu aveam un ghiozdan cu laptop in spate, destul de greu si prea valoros ca sa il pot lasa deoparte ca sa pot alerga mai repede si mai mult. Si oricum, asa slabut cum era, ce puteam eu sa-i fac daca-l ajungeam?

In momentul in care am constientizat asta, el nu mai era in vizorul meu. Nici nu prea as putea sa descriu in cuvinte ce mi-a trecut prin cap. Un amestec de neputinta, vinovatie (cum dracu sa fii atat de naiva?!), epuizare, soc… ati inteles ideea. Asa ca am inceput sa plang, in timp ce incercam si sa ma calmez,  sa mai uit dupa oameni, sa ma gandesc ce fac mai departe. Nici nu imi dadeam seama unde sunt exact.

Partea a II-a. Recunostinta

Doi domni ies pe o poarta pentru ca m-au auzit tipand si ii rog imediat sa ma ajute sa imi contactez parintii si iubitul care statea aproape, apoi au venit cu mine pana in zona unde l-am vazut ultima oara si au asteptat pana cand Ionut a ajuns la mine.  Acolo am dat de urmatorul erou din seara asta. Nu pot sa-i dau numele din motive de siguranta, dar ea e unul dintre tinerii aia frumosi si curajosi.  Fata asta era pe banca, il stia din vedere pe hot si l-a vazut alergand printre blocuri. Cand am intrebat-o a spus imediat ca il stie din vedere, il poate recunoaste, si imi zice sa sun imediat la politie, pentru ca sta undeva prin zona. A dat telefoane, a intrebat vecini pe care ii cunostea si oameni din cartier despre cel care imi luase telefonul. Eram in stare de soc, epuizata dupa ce alergasem si strigasem cat m-a tinut corpul, plangeam ocazional, si ea a stat langa mine, imi zicea mereu sa fiu calma, ca il gasim, ca o sa fie bine.

Ajunge politia, fratele lui Ionut si fratele meu. Eu inca in stare de plans, calm, tremurat – repeat. Si de aici m-am ales cu o armata intreaga de eroi. Primul echipaj care a ajuns anunta prin statie situatia si, pentru ca aveam cateva semnalmente clare si un martor care poate clar sa-l identifice, se porneste o adevarata desfasurare de forte. In final, aveam doua masini de politie cu tot cu echipaj, plus o duba si o masina ,,civila”, din nou, cu tot cu personal din dotare, inclusiv Max – un catel super simpatic. Nu tin minte functia sau rolul fiecaruia, dar pot sa va spun ca au fost profesionisti de la inceput pana la final si m-au facut sa ma simt ca nu sunt singura. Pana la sosirea celorlalti, reusim, cu ajutorul telefonului primului politist ajuns si aplicatia de la google care iti gaseste telefonul, sa localizam blocul unde sta baiatul, si unde telefonul meu s-a si deconectat. De undeva de sus de la ultimul etaj al blocului, cineva ne urmareste insistent. Echipajele incearca sa gaseasca o solutie, pentru ca legea nu le permite mai nimic in situatia asta. Tanara de pe banca zice ca il cunoaste pe cel care ne priveste de pe geam si, impreuna cu fratele lui Ionut, merg sa il intrebe daca stie ceva. In tot acest timp, cea mai mare problema era ca nimeni dintre cei contactati din zona nu stiau cum il cheama. Vine si raspunsul din bloc. Aflam in care apartament sta, ca locuieste cu parinti de un caracter indoielnic si ca are probleme cu drogurile si alcoolul. Din nou, politistii ne anunta ca nu pot sa intre in casa fara permisiunea lor. Tot ce pot sa faca este sa le bata la usa, sperand ca e acasa si ca eu il voi putea identifica. Zis si facut. Politisti in uniforma, dar si in civil, o iau inainte, lasandu-ma pe mine si pe tanara in spate, pentru a ne proteja. Parintii raspund la usa, li se explica situatia, predau buletinul tanarului din poza caruia il recunosc si eu si tanara de langa mine. Tatal ne spune ca a fost acasa, dar ca l-a alungat pentru ca venise baut si drogat. Nu are nicio alta poza cu el, si nici un numar de telefon pe care sa-l contacteze. Cu toate astea, ne spune cu ce e imbracat si se ofera sa duca un echipaj la un apartament unde stie el ca se consuma droguri si unde s-ar fi putut el refugia.

Si de aici, un adevarat exemplu de munca in echipa. Toata lumea se imparte in masini, si incepe sa patruleze zona, cautand tineri care se potrivesc descrierii. Cativa tineri sunt legitimati pe strada, altii intrebati daca au vazut ceva, de la apartament apar noi directii de urmarit si posibile modalitati de a-l gasi. Intre timp, ca procedurile sa fie respectate, sunt dusa la sectie pentru a mi se lua declaratia si a se face raportari. Dupa putin timp, primim telefon. Il gasisera. Cu tot cu telefon la el. Se fac verificarile necesare si in scurt timp si tanarul si telefonul ajung in aceeasi incapere cu mine. Se fac toate actele, declaratiile, procesele verbale, mi se explica ce optiuni am si… la aproximativ 3-4 ore de la ,,incident” plec cu telefonul in mana. Nu inainte de a le multumi de n ori salvatorilor. O echipa destul de tanara as putea spune. Tanara si dedicata. Asa mi-au zis si ei. Doamna care mi-a luat declaratia, imi spune, ca si concluzie, ceva de genul: Asta e treaba noastra. Si ne bucuram si noi, foarte mult cand avem cate un caz din asta, in care avem si reusite, pentru ca avem sentimentul ca munca noastra conteaza. De asta am ales meseria asta, ne place ce facem…. Si ne straduim sa oferim calitate, o completeaza primul politist.

Am auzit multe povesti cu cazuri de genul. Martori carora le e frica sa spuna ceva oficial politiei, care se fac ca nu au vazut, politisti plictisiti, lenesi, incompetenti, etc. Nu stiu unde sunt astea, dar experienta mea a fost alta. Eu am intalnit o tanara curajoasa, puternica, si o echipa de politisti implicati, competenti si dedicati. M-am simtit in siguranta cu ei, am simtit ca se face tot ce se poate, si, in tot haosul din interiorul meu, i-am admirat. Sunt sigura ca au muncit mult mai mult decat am putut eu sa observ si ca nu am putut eu sa descriu tot procesul asa cum trebuie. Mi-as fi dorit sa pot sa dau mai multe informatii despre ei, sa ii pun pe fiecare sub un reflector unde sa fie vazuti si apreciati. Dar, ei isi fac doar meseria cat de calitativ pot si in rest respecta strict regulile care vin odata cu job-ul.

Totusi, le multumesc si aici tuturor celor care mi-au sarit in ajutor si acum si data trecuta cand s-a intamplat! Fiecare gest de implicare a contat enorm. Va doresc sa nu va pierdeti curajul, puterea de a lupta si a va implica, spiritul tanar si cel civic.

Partea a III-a – Debusolare. Frustrare. Conflicte interioare.

Totul e bine cand se termina cu bine, nu-i asa? Doar ca nu e totul bine. Din toata povestea asta m-am ales, intr-adevar, cu admiratie pentru cei care m-au ajutat sa o scot la capat, dar….. si cu un car de intrebari fara raspuns.

Primul conflict s-a dat in mine, in momentul in care am aflat ca tanarul care mi-a furat telefonul are 17 ani, a fost dat afara din casa de tatal lui, care nu s-a sfiit sa ne spuna ca a mai furat un telefon, ca nici nu il mai vrea in casa pentru ca se drogheaza si bea. Tanara de pe banca ne zisese ca are un caine pe care il plimba frecvent, dar arata uneori ca un boschetar. Era ca si cum as fi vazut bucati din viata lui.

Si ma intrebam, in acelasi timp: ce fel de lucrator de tineret esti tu daca acuma depui plangere si il bagi in scoala de corectie sau la puscarie? ce sanse mai are el daca il pedepsesti in felul asta? si daca nu faci nimic, in cazul in care o sa fie gasit (si aveam un sentiment puternic ca vom da de el pana la final), cam cat de incarcata o sa-ti fie constiinta daca el continua sa faca astfel de gesturi? da cam cat de proasta si naiva poti fi? omul iti face rau si tu iti faci griji de cum sa-l salvezi TU pe EL? Doar fiecare e responsabil de deciziile pe care le ia in viata, nu? Da, dar nu e cam usor de judecat cand nu esti tu in papucii lui? Cand nu ai fost tu cea batuta (poate) de parinti si nu ai crescut intr-o casa cu un tata pe care vecinii il descriu ca fiind scandalagiu si care te scoate afara din casa seara la 11? ce o sa-i spun cand/daca o sa fiu fata in fata cu el? as gasi puterea sa-l iert? Am eu ceva instrumente reale la indemana care sa poata sa il ajute? Exista ceva cuvinte magice pe care as putea sa i le spun si sa vad cea mai mica schimbare? Este el genul care s-ar putea schimba, daca ar stii ca are optiunea asta, sau chiar sunt eu naiva pana in capat si m-as face de ras incercand eu sa fiu buna cu cineva care si-a facut deja alegerea? Si scenarii cu conversatia asta imaginara intre mine si el mi s-au invartit in cap incontinuu pana cand m-am trezit cu el in aceeasi incapere la Politie.

M-am uitat la el si m-am blocat. Am uitat tot ce imi imaginasem si mi s-a facut doar… mila. Politistii l-au intrebat daca recunoaste ca el este cel care a facut asta. Cu capul sus si clipind putin prea apasat, a spus : Da, recunosc. Eu am fost. I se mai pun cateva intrebari la care raspunde la fel de frumos si corect gramatical. Banuiesc ca inca este sub influenta a orice ar fi consumat si ma gandesc ca nu stiu ce sanse as avea sa ajung la el daca i-as spune ceva. Prind, totusi, un moment de liniste si creierul, sau poate emotionalul meu scoate atat: De ce-ai facut asta? Te-am rugat sa te intorci, nu iti faceam absolut nimic. Mi se rupe sufletul ca tre sa stau aici si sa… iti fac asta. S-a uitat la mine, surprins ca vorbesc cu el, si a lasat capul si privirea in jos inca dinainte sa termin ce am de zis. Nu a raspuns, a facut doar un gest vag de… nu stiu.

Cand eram pe final cu declaratiile, am fost intrebata ce doresc sa fac mai departe. Si mi s-a explicat si oficial si pe intelesul meu. Ori mergem in instanta, situatie in care va trebui sa merg in fata unui judecator si sa spun toata povestea, lui asigurandu-i-se toate drepturile si facilitatile care se cuvin unui minor, sau… nimic. Nimic… ori il bag intr-un loc care, din cate stiu eu, nu are puterea si pregatirea sa-l ajute, ori… nimic.

Cu toata rusinea, am ales ca atunci, pe moment, sa nu fac nimic. Asta intr-un moment de mila si putin egoism. As fi mers si in instanta cu el, daca stiam ca exista optiunea ca el sa fie trimis intr-un loc unde sa fie ajutat, nu pedepsit. Dar asa… nu mi s-a parut eficient sa imi consum resurse de timp si bani pentru rezbunare. Si da, spun razbunare, pentru ca dreptate, pentru mine, ar fi fost ca omului asta se i se ofere ajutor, fara sa fie intrebat. Un om care sufera de dependente nu este, din punctul meu de vedere, apt sa ia astfel de decizii pentru el, pentru ca este un om bolnav. Din pacate noi nu stim sa vindecam asa ceva.

Asa a inceput alt vartej de intrebari: cum e posibil sa nu poti face absolut nimic pentru un copil, pentru un tanar care are toate sansele sa-si revina? unde as putea eu, ca lucrator de tineret sa-l trimit ca sa-l ajut? Nu prea am unde prin zona, nu? Omul are nevoie de tratament si terapie. Are nevoie de ajutor de partea fizica, dar si emotionala. Si daca il aduc la centrul de tineret sa ii aratam ca exista si alte optiuni? Da, dar cei care vin se simt ca si acasa. Cat timp ai sa il supraveghezi si sa te asiguri ca nu fura ceva de la altii? Se pune problema si de violenta, oare? Nu. Ar fi putut sa ma loveasca si nu a facut-o. Ar fi putut macar sa ma impinga cat sa fie sigur ca nu-l mai apuc si… nici macar atat. Si totusi, ce faci? Cum e posibil sa traiesti intr-o societate, intr-un stat, care odata ce ai cazut, te afunda mai tare in loc sa te ajute sa te ridici?

Ooooooo, si mai este un mic detaliu. Asta asa, apropo de conducerea asta care ar fura tot ce poate, lasand in urma un potop pe care il ducem noi, astora care ne pasa sau suntem lasati de izbeliste. Ca doar e la moda subiectul, nu? Ne plangem de starea scolilor si a spitalelor si da, asta cu siguranta doare cel mai tare. Dar ati fost vreodata la politie? Nu in salile oficiale, in cele in care se lucreaza. Eu am vazut doar partea asta de birouri unde se iau declaratii pentru furturi. Ce pot sa spun… oamenii sunt singurul lucru frumos de acolo. Am realizat ca si ei sunt tot la mila aceluiasi stat, obligati sa lucreze pe niste calculatoare vechi (si acelea primite ca donatie, din cate am inteles), in niste spatii curate si ordonate, dar care par la fel de vechi, obosite si triste ca cele pe care mi le amintesc din scoala mea generala de la tara, pe alocuri chiar mai rau. Cu toate astea, sa ne intelegem, nimeni de acolo nu se plange catusi de putin pentru ca ,,Noi o ducem bine”. Nu vreau sa ma gandesc cum o duc cei care o duc mai rau. Si mai avem curajul sa dam in ei. Serios?! Cum ar fi sa incercam sa trecem prin scoala aia pe care o fac ei, unde se cere (din cate stiu eu) sa stii romana, istorie, matematica si cel putin o limba straina peste nivelul  mediu, sa cunosti permanent legislatia, ori de cate ori se schimba, plus sa iti mentii o conditie fizica perfecta, si dupa toate astea, sa lucram in astfel de contitii. Cam cat de fericiti am fi? Cam cat de umani si carismatici? Pentru ca asta am vrea noi, nu?

Concluzii? Nu am. Doar mai multe intrebari fara raspuns decat am avut vreodata si un sentiment de nesiguranta permanenta. Da, nu ma mai simt in siguranta. Nici acasa, nici pe strada, in oraselul asta pe care il iubeam tocmai pentru ca-i frumos si linistit.

Partea cea mai trista? Asta e prima oara cand m-am intrebat cu adevarat daca merita. Ce anume? Tot. Faptul ca am mai bine de 5 ani de voluntariat si nopti nedormite si timp furat de la persoanele pe care le iubesc mai mult decat orice si daruit comunitatii, tinerilor. Faptul ca alerg in continuu. Faptul ca le fac voluntar. E drept ca am crescut si invatat mult datorita faptului ca am trait asa, dar… unde e karma si principiul rotii proverbiale care se intoarce si aduce inapoi ce dai?

Nu am raspunsuri. Doar intrebari. Si sincer, mi-e putin frica sa gasesc raspunsuri, pentru ca am impresia ca fiecare raspuns va veni cu alte intrebari. Asa ca ce sa si sper? Sa gasesc intrebarile potrivite, poate.

Bianca Tătar

  lucrător de tineret DEIS