Blog

Iluzia basmelor

Suntem tineri, adolescenţi, mai corect. Cu toţii avem problemele şi dramele noastre şi cu toţii avem nevoie să ştim că nu suntem singuri.
Basme, poveşti nemuritoare, filme de pe Disney – cu toţii le ştim. Ne-au marcat copilăria şi
într-un fel ne-au creat o idee despre lumea în care trăim. Am ajuns la un moment dat să fim convinşi să până la urmă totul se rezolvă, iar asta e adevărat. Partea care, însă, nu reflectă realitatea este felul în care se rezolvă.
Să o luăm cu începutul. În primul rând, toate basmele încep neutru, sau poate chiar trist. Să fim serioşi, povestea vieţii noastre şi nici măcar povestea adolescenţei noastre nu încep niciodată aşa. Viaţa începe mereu cu un moment de bucurie. Până la urmă, dacă nu eşti sus, nu ai cum să cobori. Totuşi din cauza asta ne-am obişnuit să ignorăm soarele de dinaintea furtunii pentru că suntem convinşi că nu se poate întâmpla nimic interesant atunci. Niciodată nu luăm în considerare adevăratul început al poveştilor noastre. Adică, sincer, de câte ori când povestim ceva unui prieten pornim de la primul moment? Dacă vorbim despre ceva rău întâmplat cu o altă persoana, o să zicem mereu bucata de atunci, nu şi că, poate, înainte să se întâmple am fost cei mai fericiţi cu persoana respectivă. De cele mai multe ori, de fapt, nici nu observăm când începe o poveste pentru noi şi nici nu ne amintim adevăratul început. Ceva asemănător se aplică şi atunci când vorbim despre ceva pozitiv. Începem cu un moment neutru şi apoi lăsăm povestea să se contureze şi ignorăm începutul real, care se petrece de obicei în interiorul nostru.
Şi asta mă duce la a doua „greşeală” a basmelor. Sunt superficiale. Nu vedem niciodată în interiorul personajelor. Pentru un copil, ar fi greu, într-adevăr, să fie pus faţă în faţă cu nişte personaje complexe, dar puţină transparenţă nu ar strica pentru viitorul copiilor. Mă gândesc cât de tare ar fi să mă pot uita acum înapoi la, să zicem, Cenuşăreasa sau Albă ca Zăpada şi să văd clar cum se schimbă în funcţie de circumstanţe. Tot ce vedem e că oamenii se pot adapta brusc la orice situaţie, fără să depună vreun efort. Ceea ce, din nou, nu e adevărat. De fapt, „prinţesele” nu sunt puse niciodată în situaţii în care nu se pot adapta, sau, mai rău, dacă sunt puse, totuşi, într-o asemenea situaţie, o să fugă de situaţie sau o să se întâmple ceva din senin şu o să se repare totul de la sine. OK, uneori probleme continuă să le urmărească o vreme, le doboară, dar totuşi out of nowhere totul se rezolvă. Nu vedem deloc puţină luptă împotriva circumstanţelor. Fugi sau se rezolvă de la sine.
Şi că tot veni vorba de salvatorul care apare de nicăieri (Făt-Frumos pe cal alb, de obicei), e
încă o iluzie care ni se plantează în subconştient. Noi, fetele, suntem făcute să credem că trebuie să stăm şi să aşteptăm ca totul să se întâmple de la sine, iar băieţii sunt făcuţi să creadă că oricare dintre ei ne poate „salva”. Practic, prinţesa stă închisă în turn, îşi acceptă soarta şi aşteaptă să apară orice prinţ „vrednic” să o salveze. Ceva de genul „Fă tot ce vreau, şi eşti al meu oricine ai fi”. Sau, mai rău, uneori, fetele sunt oferite ca premiu. Şi mai există un semn de întrebare, de ce prinţesa e salvată mereu de un tip faţă de care rămâne datoare să fie cu el fie că ea vrea, fie că nu? În viaţa reală, putem fi salvaţi pe moment de persoane care ne distrug în viitor. Plus că nu putem să ne îndrăgostim tot timpul de cel care ne salvează. (Asta se aplică în ambele sensuri.) De multe ori suntem salvaţi mai mult de prietenie decât de iubire. La vârsta noastră, prietenii sunt mult mai importanţi, iar la vârsta basmelor nici nu ar trebui să se pună problema de dragoste mai ales aşa cum este ea prezentată. Suntem învăţaţi că iubirea o să ne salveze şi că nimic altceva nu ne poate ajuta. Finalul fericit din toate poveştile este condiţionat de găsirea iubirii. Majoritatea basmelor se termină cu o nuntă, de parcă aia ar fi soluţia supremă pentru toate problemele omenirii. Eşti abuzat de malefica mamă vitregă? Pleacă pe ascuns la party, îndrăgosteşte-te de un tip/tipă şi… nuntă! Eşti nefericit acasă? Fugi, mută-te cu o grămadă de tipi/tipe, iar după ce aproape mori… nuntă! Eşti sechestrat în casă? Pleacă cu un tip/o tipă la întâmplare şi… nuntă!
Şi cea mai greşită iluzie pe care ne-o creează basmele: finalul fericit. De fapt, mai exact, dacă e să o luăm aşa, niciun basm nu e terminat. În realitate, nici un final nu e fericit. Adică da, de multe ori un final poate fi fericit pentru o persoană, dar acelaşi final poate fi cel mai nefericit moment din viaţa altei persoane. Totul se termină atunci când nu poate continua şi există un motiv pentru asta. NIMIC FRUMOS NU SE TERMINĂ, ci tot timpul se găsesc căi ca acel ceva să continue. Basmele au „finaluri” fericite pentru că nu există destule pagini într-o carte, imaginaţie pentru autor sau răbdare pentru cititor.
Creştem crezând în nişte iluzii, iar când realizăm, dacă realizăm, că nu sunt adevărate, ne pierdem, căci acesta era drumul pe care credeam că o să mergem. Trebuie să învăţăm din basme doar că, până la urmă învinge binele, sau ceea ce considerăm noi că e bine. Viaţa e a noastră, a fiecăruia şi nu putem mereu să fugim şi să aşteptăm să se întâmple o minune. Trebuie să luptăm pentru noi, în primul rând, şi nu putem obliga pe alţii să fie „premiul” nostru. Mai mult, trebuie să înţelegem că de multe ori e mai mare nevoie de prieteni, decât de „nuntă”. Şi nu în ultimul rând, trebuie să ne uităm dincolo de poveştile noastre, dincolo de începutul şi sfârşitul lor, în interiorul nostru, acolo unde se află prima picătură de cerneală din care am început să ne scriem povestea.
B.K. – 16 ani
Sursă foto: pinterest.com